Specii și habitate

Specii și habitate

 

Habitate

Zona proiectului cuprinde 4 tipuri de habitate de interes comunitar care asigură condiții prielnice unui număr foarte mare de specii faunistice.

Râuri cu maluri nămoloase cu vegetație de Chenopodion rubri și Bidention – 3270

Habitatul poate fi întâlnit la marginea cursurilor râurilor şi al pâraielor de la câmpie până în etajul montan inferior, una dintre caracteristicile sale fiind speciile de buruieni care preferă niveluri ridicate de azot în sol (de la cantitatea mare de substanțe organice acumulate, numite plante nitrofile) şi excesul de apă. Printre speciile edificatoare se numără loboda roșie (o specie relativ rară în România), loboda hibridă, dentița (Bidens sp.), poligonumul de apă, holera cu frunza lată, iarba creasta cocoșului (Echinochloa sp.), gălbeneaua austriacă, veronica de apă, piciorul cocoșului scelerat, coada vulpii de apă. Primăvara și la începutul verii, acest habitat de maluri nămoloase se prezintă fără niciun fel de vegetație (ea dezvoltându-se mai târziu în timpul anului).

Lacuri eutrofe naturale cu vegetație tip Magnopotamion sau Hydrocharition – 3150

Este un habitat acvatic reprezentat de lacuri și bălți puternic eutrofizate (suprasaturate în nutrienţi) cu o descompunere activă a resturilor organice, apă tulbure şi adesea cu un miros neplăcut. Este foarte larg răspândit în lunca şi Delta Dunării, dar şi în toate arealele de câmpie şi colinare din țară. În funcție de vegetația care se instalează, pot fi diferențiate mai multe variante ale acestui habitat: comunitățile plutitoare de lintiţă (mică, trisulcă, wolffia) care alcătuiesc covoare de culoare verde deschis, adesea continue, la suprafața bălților; comunitățile de feriguţe plutitoare (Salvinia sp., Marsilea sp., Azolla sp.); bălțile cu Riccia. De multe ori, aceste asociații de plante plutitoare pot fi văzute laolaltă în aceleași areale, sub formă de mozaic. Tot în acest habitat apar și asociații de plante fixate de mâlul de pe fundul apei, cu foarfeca bălții, iarba broaștei, otrățelul de baltă (plantă carnivoră), săgeata apei și altele, în care adesea se află și populații de nuferi albi și galbeni. Aceste habitate aveau o funcție deosebit de importantă în reglarea inundațiilor râurilor mari de câmpie și ale Dunării, însă în urma îndiguirilor suprafețele ocupate de acestea s-au redus foarte mult. Una dintre consecințe a fost reducerea drastică a populațiilor multor păsări de baltă care găseau în aceste habitate importante locuri de hrănire.

Ape stătătoare oligotrofe până la mezotrofe cu vegetație din Littorelletea uniflorae și/sau IsoetoNanojuncetea – 3130

Habitatul este caracterizat de o vegetație scundă dominată de rogozuri de talie joasă la marginea lacurilor, bălților sau pe malurile râurilor cu scurgere lentă, adesea apărând în zone care se usucă temporar la suprafață în timpul verii. Se dezvoltă pe sedimente fine de tipul mâlurilor sau nisipurilor, sărace în nutrienţi. Printre speciile dominante de rogozuri se numără cele din genul Cyperus (sau papirusul), alături de pipirigul broaştei râioase, pipirigul bulbos, pipirigelul acicular, buzduganul bălții pitic, scirpusul setaceu, părpianul (gnafaliul) de baltă, limosella, piciorul cocoșului cu flori laterale, ţintaura pitică, pe alocuri apărând și o specie deosebit de rară, Caldesia. Este important de menționat că acest habitat are un rol deosebit în reglarea eroziunii malurilor prin atenuarea curenților de apă la viituri, reglarea regimului sedimentării și a vitezei apei, asigurând în același timp adăpost și locuri de hrănire pentru multe specii de pești, păsări și nevertebrate. În plus, habitatul îndeplinește o importantă funcție de interfață între habitatele de uscat și cele de apă dulce.

Pajiști de altitudine joasă (Alopecurus pratensis, Sanguisorba officinalis) – 6510

Acest habitat cuprinde fânețe bogate în specii valoroase din punct de vedere furajer prezente de la câmpie până în etajul montan inferior, edificate de ovăscior (Arrhenatherum), un gramineu înalt specific solurilor bogate în nutrienţi, cu un regim echilibrat al umidității. Aceste pajiști exploatate extensiv sunt bogate în specii de plante cu flori ce nu sunt cosite înainte ca gramineele să înflorească, cosirea executându-se numai o dată sau de două ori pe an. Fânețele cu ovăscior, foarte valoroase din punct de vedere economic, sunt în plină floare în perioada mai-iunie. Alături de specia dominantă se găsesc numeroase alte specii: firuţa de livezi, păiușul de livezi, sipica roz, sipica albă, barba țapului orientală , garofița comună, ovăsciorul auriu, anasonul sălbatic mare, pesma frigiană, barba lupului, margareta comună, morcovul sălbatic, clopoțelul patul, capul călugărului hispid, inul galben, nalba de pădure. 

Specii

Mamifere

Lutra lutra (vidra)

Vidra este un mamifer acvatic ce poate fi întâlnit în toate marile bazine hidrografice din România. Lungimea corpului ajunge la 90 cm, iar greutatea variază între 8 și 15 kg.

Trupul vidrei este adaptat legilor hidrodinamicii, coada fiind folosită la înaintat și cârmuit. Degetele sunt unite de o membrană interdigitală, ajutând foarte mult la înot și propulsat. În apă, pe distanțe scurte, poate atinge viteza de 12 km/h. De obicei o scufundare durează între 20 și 50 de secunde, dar la nevoie poate rămâne sub apă până la patru minute.

Prezența vidrei este strâns legată de existența resurselor de hrană — locurile bogate în pește atrag vidra până sus la munte, la peste 1500 de metri, în preajma pâraielor cu păstrăvi. Principalul sortiment de hrană pentru vidră îl reprezintă peștele, la care se adaugă raci, amfibieni, melci, insecte, și chiar păsări și mamifere mici.

Cu toate că poate fi văzută și ziua, vidra este un animal crepuscular și nocturn. Trăiește solitar sau cel mult în grupe de familii. 

Amfibieni și reptile

Bombina bombina (izvorașul cu burta roșie)

Numele genului și al speciei provine din limba latină: bombus = a scoate sunete stridente, aceasta fiind o caracteristică a sunetelor de împerechere ale masculilor speciilor genului. Cu o lungime de 40-50 mm, este o broască de dimensiuni mici. Are puțini dușmani, grație glandelor veninoase din negii pielii care secretă un lichid alb, vâscos, cu miros acid, iritant. Abdomenul viu colorat servește drept avertizare. Este totuși vânat cu succes de șerpii de apă. Specie acvatică și socială, petrece mult timp plutind cu picioarele la suprafața apei. La cel mai mic pericol se ascunde în mâlul de pe fundul apei. Vânează și pe uscat, mai ales noaptea și după ploaie. Se hrănește cu insecte, melci mici și viermi. Reproducerea începe prin aprilie, primele ponte apărând chiar la sfârșitul lunii aprilie. Perioada de reproducere poate dura câteva luni, iar o femelă poate depune ponte de 2-3 ori pe an. 

Hylla arborea (brotăcelul de copac)

Este o verigă importantă în lanțul trofic: ouăle și larvele reprezintă o valoroasă sursă de hrană pentru pești și puieții acestora, țestoase, păsări sau insecte. Adultul este și el vânat de păsări, șerpi și unele specii de pești. Specializat pentru viața arboricolă. Masculii ating o lungime de 32–43 mm, iar femelele ajung la 40-50 mm. Populațiile cele mai numeroase sunt întâlnite în habitatele de câmpie si colinare. Preferă insectele zburătoare; mormolocii consumă alge, dar atacă și mormoloci sau ouăle de amfibieni. Se apără prin homocromism, culoarea corpului brotăcelului fiind asemănătoare cu cea a mediului în care trăiește. 

Triturus dobrogicus (tritonul dobrogean)

Este cea mai mare specie de triton de pe teritoriul României. Adulții ating o lungime de 11-17 cm. Tritonul are o speranță de viață variabilă: de regulă, nu trăiește mai mult de 10 ani, însă există exemplare care pot atinge și vârsta de 30 de ani, mai ales în captivitate. Specie foarte rară la nivelul țării, apare în zonele de șes, în vecinătatea unor bazine stătătoare mai mari, cu vegetație bogată (lacuri, bălți, cursuri line de apă). Larvele mici se hrănesc până la 90% din raci mici și larve de diptere, iar larvele mari mănâncă în primul rând larvele insectelor acvatice (țânțari, efemeroptere, trichoptere, larve de libelule și coleoptere acvatice). 

Emys orbicularis (țestoasa de apă europeană)

Numele genului provine din limba greacă: emus sau emys = broască țestoasă de apă dulce, iar numele speciei este derivat din limba latină: orbiculus = disc, ce face referire la conturul carapacei.
Dușmanii naturali ai țestoasei de apă sunt vidra, porcul mistreț, ariciul și cioara, aceștia fiind cu precădere interesați de ouă și pui.
De obicei trăiește în apele stătătoare mâloase și în cele cu curs liniștit. Preferă locurile însorite de pe marginea apelor, unde se sorește pe vegetație, bușteni sau pietre.
Se hrănește cu viermi, melci, insecte acvatice (mai ales larve de diptere), pești, tritoni, mormoloci, broaște.
Activitățile de pescuit au un impact negativ asupra acestei specii, accidental sau intenționat unele exemplare fiind ucise. 

Pești

Pelecus cultratus (sabița)

Bun înotător care trăiește în fluvii și râuri de șes, precum și în multe lacuri mari interioare; frecvent și în limanurile și lacurile litorale, dar și în zonele îndulcite ale mărilor.
Comportamentul sabiţei este unul activ, înotând între ape sau aproape de suprafață, în cârduri, de obicei pe vârste. Reproducerea are loc în perioada aprilie-iunie, o femelă depunând între 10.000-58.000 de icre (în medie 33.500) în ape puțin adânci. Se hrănește cu plancton, nevertebrate bentonice, insecte aeriene și pești mici.

Gobio kesslerii (petroc)

Numele genului este cel popular latin pentru guvizi, iar numele speciei este de fapt o dedicaţie pentru zoologul ucrainean Karl Fedorovich Kessler (1815-1881). Ajunge de obicei la lungimea de 8-10 cm (rar 13 cm).Trăiește în cârduri mari de câteva sute de exemplare, stă nemișcat pe fundul apei, ducând o viață sedentară. Se hrănește mai ales cu diatomee și mici nevertebrate psamofile. 

Gymnocephalus baloni (ghiborț de râu)

Numele genului este format din cuvintele grecești gymnos = gol, despuiat şi kephalon = cap, numele speciei fiind o dedicație pentru zoologul canadian de origine poloneză Eugene Kornel Balon (n. 1930). Are o lungime medie de 8-12 cm, mai rar ajungând la 20 cm. Specie de apă curgătoare, prezentă în porțiunile de deal și de șes ale râurilor. Preferă zonele cu curent mai puternic. Se hrănește cu animale bentonice (care trăiesc pe fundul apei): insecte, larve de insecte, râme, raci, melci, scoici, ocazional consumând şi puiet de peşte. Se reproduce în perioada martie-mai, o femelă depunând circa 600.000-800.000 de icre/kg corp. 

Zingel streber (fusar)

Trăiește în Dunăre și în râurile de deal și de șes, exclusiv în locurile cu curent, pe fund de pietriș, nisip cu argilă.
Nu se grupează în cârduri.
Se hrănește cu insecte acvatice, amfipode, viermi, ocazional icre și puiet de pește.
Ajunge la o lungime maximă de 22 cm şi o greutate în jur de 30-50 g.
Reproducerea are loc primăvara (martie-mai), o femelă depunând 50.000-100.000 de icre de culoare ușor gălbuie cu diametrul de 2 mm. Importanța economică este redusă, strict locală, deoarece se prind cantități foarte mici. 

Zingel zingel (pietrar)

Preferă râurile mari și relativ adânci, cu fund de nisip, pietriș sau argilă. Ajunge la o lungime maximă de 48 cm şi la o greutate în jur de 400 g.
Este o specie activă noaptea care poate forma cârduri mici. Reproducerea are loc în martie și aprilie în plin curent, iar icrele sunt depuse pe pietre, prolificitatea variind cu vârsta – de la 2.000 de icre la vârsta de trei ani la aproximativ 20.000 de icre la nouă ani.
Se hrănește cu insecte acvatice (îndeosebi efemeroptere), crustacee, icre și pești mici. 

Rhodeus sericeus amarus (boarța)

Trăiește exclusiv în ape dulci. Preferă apele stătătoare sau încete, dar poate fi întâlnit și în plin curent până aproape de zona montană a râurilor.
Este o specie care apare în multe zone din România, prezența sa fiind legată de răspândirea lamelibranhiatelor (scoicilor)
Unio sau Anodonta.
Se hrănește mai ales cu alge filamentoase şi unicelulare, resturi de plante superioare şi detritus, uneori consumând şi organisme animale. Reproducerea are loc în perioada aprilie-august, femela depunând icre de mai multe ori în cursul unui sezon. 

Gymnocephalus schraetzer (răspăr)

Trăiește exclusiv în ape curgătoare în cârduri de câteva zeci sau sute de indivizi, uneori în amestec cu alte specii, la maturitate devenind însă singuratic.
În primii 2-3 ani de viață, răspărul este mai degrabă pașnic, hrănindu-se cu râme, melci, viermișori şi doar uneori cu pești de talie mică. După această fază devine răpitor și vânează în haită.
Preferă icrele șalăului şi ale crapului, şi în general puietul speciilor pașnice de pești.

Păsări

Condițiile prielnice din zona proiectului atrag o multitudine de specii avifaunistice, acestea putând fi clasificate în mai multe grupe în funcție de habitatul preferat și stilul de viață.

Specii de păsări acvatice

Datorită condițiilor prielnice din zona proiectului, aici pot fi întâlnite numeroase păsări acvatice: Anas acuta (rața sulițar), Anas clypeata (rața lingurar), Anas crecca (rața mică), Anas penelope (rața fluierătoare), Anas platyrhynchos (rața mare), Anas querquedula (rața cârâitoare), Anas strepera (rața pestriță), Ardea cinerea (stârc cenușiu), Ardea purpurea (stârc roșu), Aythya nyroca (rața roșietică), Aythya ferina (rața cu cap castaniu), Aythya fuligula (rața moțată), Chlidonias hybridus (chirighița cu obraz alb), Chlidonias niger (chirighița neagră), Cygnus Cygnus (lebăda de iarnă), Cygnus olor (lebăda de vară), Egretta alba (egreta mare), Egretta garzetta (egreta mică), Fulica atra (lișița), Gallinula chloropus (găinușa de baltă), Gavia arctica (cufundar polar), Haliaeetus albicilla (vultur codalb), Larus cachinnans (pescăruș de Marea Caspică), Larus melanocephalus (pescăruș cu cap negru), Larus minutus (pescăruș mic), Larus ridibundus (pescăruș râzător), Mergus albellus (ferestraș mic), Mergus merganser (ferestraș mare), Numenius arquata (culic mare), Nycticorax nycticorax (stârc de noapte), Phalacrocorax carbo (cormoran mare), Phalacrocorax pygmeus (cormoran mic), Recurvirostra avosetta (avoseta), Sterna caspia (pescărița mare), Sterna hirundo (chira de baltă), la acestea adăugându-se și specii de gâște: Anser albifrons (gârlița mare), Anser anser (gâsca de vară), Branta ruficollis (gâsca cu gât roșu).

Aythya nyroca (rața roșietică)

Numele genului provine din grecescul aithyia – pasăre scufundătoare. Numele speciei este sinonim şi derivă din cuvântul rusesc nîrok – pasăre scufundătoare.
Deşi este o raţă scufundătoare, preferă ape puţin adânci (30-100 cm) şi trăiește destul de ascunsă.
Cuibărește solitar sau în grupuri mici. Iernează în Israel şi Africa. Populaţia europeană a speciei este relativ mică, cuprinsă între 12.000-18.000 de perechi. 

Chlidonias hybridus (chirighița cu obraz alb)

Chirighiţa cu obraz alb este caracteristică zonelor umede de apă dulce bogate în vegetaţie. Lungimea corpului este de 24-28 cm şi are o greutate de 65-100 g. Se hrăneşte cu peşti, insecte şi larvele acestora, melci şi broaşte. Pentru a se hrăni prinde prada prin alunecări bruşte de la circa cinci metri înălţime. Planează pe loc, fluturându-şi aripile în urmărirea prăzii. Populația europeană este cuprinsă între 42.000-87.000 de perechi, în România găsindu-se între 8.000-12.000 de perechi.

Cygnus Cygnus (lebăda de iarnă)

Lebăda este o pasăre de talie mare, caracteristică zonelor arctice, ce poate ajunge la lungimi de 1,5m și la o greutate de 12 kg. Se hrănește în special cu plante de apă, seminţe, viermi, insecte, moluşte şi uneori peşti. Este specia naţională în Finlanda şi este imprimată pe moneda de un euro. Populaţia estimată în cartierele de iernare este relativ mare, depășind 65.000 de exemplare. Populaţia prezentă în timpul iernii în România este estimată la 2.000-4.500 exemplare.

Egretta alba (egreta mare)

Egreta mare este o specie caracteristică zonelor umede cu pâlcuri de sălcii. Poate atinge o lungime a corpului de 100 cm şi o greutate de 1,5 kg. Se hrănește cu peşti de talie mică, broaște, șerpi și insecte. Cuibărește în colonii formate numai din egrete sau împreună cu alte specii de stârci. Populația europeană a speciei este relativ mică (11.000-24.000 de perechi), în România găsindu-se între 900-1.000 de perechi. Își amplasează cuibul pe trestie bătrână şi încâlcită sau pe sălcii scunde, la construirea cuibului, alcătuit din crengi şi stuf, participând cei doi părinți.

Phalacrocorax pygmeus (cormoran mic)

În Europa este specia cea mai mică din familia cormoranilor, adulții având o lungime a corpului cuprinsă între 45-55 cm. Se hrănește în special cu pește și nevertebrate acvatice, putând să se scufunde până la câțiva metri adâncime și pentru o perioadă de până la un minut. Se estimează că populația europeană a cormoranului mic nu depășește 39.000 perechi. La sfârșit de martie și început de aprilie, perechile revin în coloniile vechi unde repară cuiburile existente (alcătuite din crengi și căptușite cu vegetație) sau construiesc cuiburi noi. Numărul cuiburilor variază pe un arbore de la câteva până la câteva zeci.

Fulica atra (lișiță)

Preferă apele mici, liniștite, lacurile și canalele de irigații. Lungimea corpului este de 36-39 cm, iar greutatea medie de 800 g. Se hrănește mai ales cu plante acvatice, dar uneori și cu unele nevertebrate, ouă de pasăre, amfibieni, pești sau mamifere mici. Populația cuibăritoare din Europa este estimată între 1,3 și 2,3 milioane de perechi. Își construiește cuibul din frunze uscate și iarbă pe vegetație de pământ sau plutitoare.

Haliaeetus albicilla (vultur codalb)

Numele genului derivă din cuvintele grecești halos – de mare şi aetos – acvilă, iar numele speciei este derivat din cuvintele latine albus – alb și cilla – cu sens de coadă, cu referire la coada albă a adulților. Codalbul, căruia i se mai spune și vultur cu coada albă, este o pasăre de pradă diurnă, caracteristică zonelor deschise din zona coastelor marine şi lacurilor cu apă dulce în apropierea cărora se găsesc arbori bătrâni sau insule stâncoase. Are o lungime a corpului de 76-92 cm şi o greutate de 4.100 g pentru mascul și 5.500 g pentru femelă. Se hrănește în special cu pește, păsări de apă, mamifere mici și uneori leșuri. Populația europeană a speciei este mică, fiind cuprinsă între 5.000-6.600 de perechi. Deși în trecut era o prezență obișnuită în România, populația din prezent este estimată la 28-33 de perechi.

Branta ruficollis (gâsca cu gât roșu)

Gâsca cu gât roșu este o specie caracteristică zonelor de tundră siberiană. În medie, atinge o lungime a corpului de 60 cm și o greutate de 1.5 kg. În teritoriile de cuibărire se hrănește cu specii vegetale din tundra siberiană, iar în cartierele de iernare din sud-estul Europei în special pe culturile de grâu de toamnă și rapiță. Distanța parcursă între zonele de cuibărit și cartierele de iernare depășește 4.000 de km. Zboară împreună cu alte specii de gâște în șiruri dispuse în formă de „V”. Se estimează că populația din cartierele de iernare este cuprinsă între 34.000-37.000 de exemplare.

Larus minutus (pescăruș mic)

Numele genului provine din grecescul larus – pasăre de mare, probabil pescăruş, iar numele speciei provine din cuvântul latin minutus – mic, cu referire la dimensiunea speciei.
Pescăruşul mic este o specie caracteristică zonelor umede reprezentate de lacuri bogate în stuf, mlaştini sau coaste lagunare cu apă salmastră sau marine.
Având o lungime a corpului de 25-30 cm și o greutate de 88-162 g, este cea mai mică specie de pescăruș.
Se hrănește cu insecte, viermi și pești de dimensiuni mici. Populația europeană este relativ mică, fiind cuprinsă între 24.000-58.000 de perechi.

Mergus merganser (ferestraș mare)

Preferă râurile și lacurile continentale înconjurate de păduri, unde cuibărește în scorburi ale trunchiurilor copacilor de pe maluri. Are o lungime a corpului de 53-69 cm, iar greutatea variază de la 1.050 la 2.054 g. Se scufundă până la o adâncime de 4 metri căutând pește, hrana sa incluzând și insecte, broaște sau melci. Populația cuibăritoare din Europa este relativ mică, fiind estimată la 74.000 de perechi, iar populația de iarnă din România atinge între 100-200 de indivizi.

Anas penelope (rață fluierătoare)

Pentru cuibărit, preferă zonele acvatice de mică adâncime, deschise, bogate în vegetație. Deși populația cuibăritoare din Europa este estimată între 300.000-360.000 de perechi, cea care folosește continentul pentru iernat și pasaj ajunge la 1,7 milioane de indivizi. Se hrănește aproape în întregime cu vegetație – frunze, rădăcini, bulbi, rizomi și iarbă din zonele acvatice și pajiștile și terenurile agricole adiacente, consumând foarte rar hrană animală.

Specii de păsări caracteristice zonelor agricole

Zonele agricole din aria proiectului atrag numeroase specii caracteristice acestui tip de habitat: Alauda arvensis (ciocârlie de câmp), Anthus campetris (fâsa de câmp), Coracias garrulus (dumbrăveanca), Coturnix coturnix (prepelița), Lanius collurio (sfrancioc roșietic), Lanius excubitor (sfrâncioc mare), Lanius minor (sfrâncioc cu frunte neagră), Locustella naevia (grelușel pătat), Merops apiaster (prigorie), Miliaria calandra (presura sură), Saxicola rubetra (mărăcinar mare), Saxicola torquata (mărăcinar negru). Acestea sunt predominant insectivore, hrana constând în nevertebrate (Orthoptera, Isoptera, Odonata, Mantodea, Coleoptera sau Mollusca), precum și semințe; mai rar pot consuma și vertebrate mici (reptile).

Coracias garrulus (dumbrăveanca)

Numele genului este derivat din combinația cuvintelor latine corax – corb şi forma – formă, numele speciei provenind din latinescul garrulous – gălăgios. Dumbrăveanca este caracteristică zonelor uscate, călduroase reprezentate de pădurile rare de luncă din preajma pajiștilor. Lungimea corpului este de 29-32 cm, având o greutate de 127-160 g. Se hrănește cu rozătoare, broaște, șopârle, șerpi, păsări și insecte. Este foarte sensibilă la modificările de folosire a terenurilor, fiind considerată un bioindicator pentru habitatele mozaicate. Populaţia europeană este estimată între 53.000-110.000 de perechi, dintre care în România se găsesc 4.600-6.500 perechi.


Lanius collurio
(sfrâncioc roșietic)

Numele genului provine din latinescul lanius – măcelar, iar numele speciei din grecescul kollurion – pasăre de mărimea sturzului identificată de Aristotel (384-322 î.Hr.). Este caracteristic zonelor agricole deschise, de păşune, cu multe tufişuri şi mărăcinişuri. În medie, are o lungime a corpului de 16-18 cm și o greutate de 25-36,5 g. A primit numele de „măcelar” de la obiceiul de a fixa în spinii arbuştilor insecte, păsărele şi mamifere mici atunci când hrana este abundentă, pentru a o folosi în zilele cu vreme ploioasă când hrana este mai puţin disponibilă. Populația europeană este mare (între 6.3-13 milioane de perechi), în România numărul estimat de perechi fiind de 1.3-2.6 milioane.

Coturnix coturnix (prepelița)

Prepelița trăiește în ținuturile cultivate sau pe pajiștile care îi pot oferi adăpost. În medie, lungimea corpului este de 16-18 cm, atingând o greutate medie de 100 g. Se hrănește cu semințe și insecte la nivelul solului. Deși populația europeană este mare, fiind cuprinsă între 2.8-4.7 milioane de perechi, prepelița are un statut de conservare nefavorabil în Europa din cauza vânatului și a pierderii habitatului ca rezultat al schimbării metodelor de cultivare.

Saxicola rubetra (mărăcinar mare)

Trăiește pe pajiști, miriști și plantații tinere de conifere. Are o lungime medie de 12-14 cm și o greutate de 17 g. Se hrănește mai ales cu insecte și râme, dar ocazional și cu fructe și semințe. Populația cuibăritoare din Europa este mare, fiind estimată între 5,4-10 milioane de perechi. Deși specia a cunoscut declinuri în perioada 1990-2000, populațiile cheie, inclusiv cea din România, au rămas stabile. Mărăcinarul depinde de câmpurile cultivate cu intensitate mică, unde cositul se face o dată sau de două ori pe an. Declinul a fost cauzat de intensificarea exploatării câmpurilor în agricultură.

Specii de păsări cuibăritoare caracteristice râurilor

Printre speciile cuibăritoare caracteristice râurilor din zona proiectului se numără Actitis hypoleucos (fluierar de munte), Alcedo atthis (pescărel albastru), Charadrius dubius (prundăraș gulerat mic), Riparia riparia (lăstun de mal). Habitatele preferate de acestea pentru cuibărit sunt reprezentate de pâraie, râuri mici și canale cu maluri abrupte și nisipoase, în care unele specii își sapă cuibul (de ex. pescărelul albastru). Se hrănesc mai ales cu pești mici de apă dulce, insecte acvatice și pești marini. Mai rar consumă și crustacee, moluște, insecte terestre sau amfibieni.

Actitis hypoleucos (fluierar de munte)

Poate fi întâlnit în numeroase tipuri de habitate în timpul iernii, inclusiv în estuare, mlaștini sărate, locuri umede din apropierea coastelor sau din interiorul unei țări. Are o lungime a corpului de 19-21 de centimetri și o masă corporală medie de 50 de grame. Se hrănește cu nevertebrate, pești, amfibieni și unele plante. Vârsta medie în libertate este de opt ani. Populația europeană este estimată la circa 720.000 – 1,6 milioane de perechi.

Alcedo atthis (pescărel albastru)

Pescărașul albastru, cunoscut și ca Ivan Pescarul, este caracteristic zonelor umede reprezentate de râuri, canale, lacuri cu apă dulce, cât și zonelor de coastă cu apă salmastră. Atinge o lungime a corpului de 17-19,5 cm şi o greutate de 34-46 g. Se hrăneşte cu peşti şi nevertebrate. Longevitatea maximă cunoscută în sălbăticie este de 21 de ani, însă doar un sfert dintre adulți trăiesc mai mult de un sezon. Populaţia europeană este cuprinsă între 79.000-160.000 de perechi, în România găsindu-se între 12.000-15.000 de perechi.

Charadrius dubius (prundăraș gulerat mic)

Poate fi întâlnit pe țărmuri întinse și nisipoase, pe malul apelor curgătoare, încete, sau pe malul lacurilor, cât și în mlaștini, în timpul migrației.
În medie, are o lungime a corpului de 15-18 cm și o greutate de 40 g. Se hrănește în zonele mlăștinoase și ocazional în ape mici cu insecte, păianjeni, viermi și alte nevertebrate.
În libertate, durata medie de viață este de patru ani. În Europa, populația cuibăritoare este estimată între 110.000–240.000 de perechi. 

Riparia riparia (lăstun de mal)

Poate fi găsit și în alte tipuri de habitat, cum ar fi în apropierea fermelor, pe pășuni și în mlaștini. Are o lungime a corpului de 12-14 cm și o greutate medie de 14 g. Se hrănește mai ales cu insecte zburătoare. Specie diurnă, vânează deasupra apelor, iar deseori stă pe ramuri sau sârme, de unde urmărește prada. Populația cuibăritoare din Europa este foarte mare, fiind estimată la 5,4-9,5 milioane de perechi.

Specii de păsări cuibăritoare acvatice și palustre

Această categorie se suprapune parțial cu cea a păsărilor acvatice, cuprinzând speciile Acrocephalus arundinaceus (lăcar mare), Acrocephalus palustris (lăcar de mlaștină), Acrocephalus scirpaceus (lăcar de lac), Acrocephalus schoenobaenus (lăcar de rogoz), Actitis hypoleucos (fluierar de mlaștină), Alcedo atthis (pescărel albastru), Anas platyrhynchos (rața mare), Anas querquedula (rața cârâitoare), Anas strepera (rața pestriță), Ardea cinerea (stârc cenușiu), Ardea purpurea (stârc roșu), Ardeola ralloides (stârc galben), Aythya nyroca (rața roșietică), Aythya ferina (rața cu cap castaniu), Botaurus stellaris (buhai de baltă), Charadrius alexandrinus (prundăraș de sărătură), Charadrius dubius (prundăraș gulerat mic), Chlidonias hybridus (chirighița cu obraz alb), Chlidonias leucopterus (chirighița cu aripi albe), Circus aeruginosus (erete de stuf), Cygnus olor (lebăda de vară), Egretta alba (egreta mare), Egretta garzetta (egreta mică), Fulica atra (lișița), Gallinula chloropus (găinușa de baltă), Himantopus himantopus (piciorong), Ixobrychus minutus (stârc pitic), Larus ridibundus (pescăruș râzător), Nycticorax nycticorax (stârc de noapte), Pelecanus onocrotalus (pelican comun), Phalacrocorax carbo (cormoran mare), Phalacrocorax pygmeus (cormoran mic), Platalea leucorodia (stârc lopătar), Plegadis falcinellus (țigănuș), Podiceps cristatus (corcodel mare), Porzana porzana (creșteț pestriț), Rallus aquaticus (cârstel de baltă), Remiz pendulinus (pițigoi de stuf), Sterna albifrons (chira mică), Sterna hirundo (chira de baltă), Tachybaptus ruficollis (corcodel mic), Tadorna tadorna (califar alb), Vanellus vanellus (nagâț). Acestea pot fi întâlnite în mlaștini, câmpii inundate, golfuri adăpostite, estuare, delte, lacuri artificiale sau naturale, sau pe pajiștile și terenurile agricole din zonele joase, deschise, aflate în apropierea zonelor umede. Se hrănesc cu insecte acvatice (coleoptere, efemeroptere, trichoptere, hemiptere, odonate, diptere). Consumă și moluște, crustacee, păianjeni, viermi, mormoloci și ouă de broaște, pești mici, icre de pești și semințe.

Acrocephalus arundinaceus (lăcar mare)

Este cel mai mare lăcar din Europa, având o lungime a corpului de 19-20 de centimetri și o greutate de 22-31 de grame. Se hrănește mai ales cu insecte și alte nevertebrate, dar uneori și cu vertebrate mici, iar toamna mănâncă și fructe. Populația cuibăritoare din Europa este estimată între 1,5 si 2,9 milioane de perechi. Deși unele populații din vest au cunoscut un regres în perioada 1990-2000, populațiile cheie din est (inclusiv România) au rămas stabile. Declinul speciei a fost pus pe seama pierderii habitatului și a reducerii ariilor acoperite de stuf. Pierderea habitatului se datorează asanării bălților și transformării acestor zone în terenuri agricole.

Anas querquedula (rața cârâitoare)

La nivel global, populația de rață cârâitoare este estimată la 2,6-2,8 milioane de indivizi, cu trend ușor descrescător. Populația cuibăritoare din Europa numără 390.000–590.000 de perechi, cele mai mari concentrații fiind întâlnite în Rusia, Belarus, Ucraina. Cuibărește pe sol în vegetație deasă, de obicei în apropierea apei. Depune 8-9 ouă pe care le clocește timp de 21-23 de zile. Se hrănește cu vegetație și hrană de natură animală: moluște, insecte acvatice, larve, crustacee, larve, mormoloci și pești mici. În schimb, în afara sezonului de cuibărit predomină hrana de natură vegetală: semințe, rădăcini, tuberculi, frunze, muguri, iarbă.

Circus aeruginosus (erete de stuf)

Numele genului este derivat din grecescul kirkos – răpitoare ce descrie cercuri, numele speciei provenind din cuvântul latin aerugo – rugină de cupru (de culoare albastru-verde), care face referire la ouăle păsării. Eretele de stuf are o lungime a corpului de 43-55 cm şi o greutate de 500-700 g. Se hrănește cu păsări şi ouă, pui de iepure, rozătoare mici, broaște, insecte mai mari şi uneori pești. Populația europeană a speciei este cuprinsă între 93.000-140.000 de perechi, în România găsindu-se 1.700-2.500 de perechi. Principalele amenințări sunt degradarea habitatelor, vânătoarea ilegală, deranjul determinat de activitățile umane prin tăierea sau arderea stufului şi otrăvirea.

Phalacrocorax carbo (cormoran mare)

Cormoranul mare este o specie care preferă habitatele umede cu întindere mare de apă care îi asigură hrana, adică pești de diferite dimensiuni, specia fiind complet ihtiofagă. Lungimea corpului este de 84-90 cm, putând atinge o greutate de 2,6-3,7 kg. Longevitatea maximă atinsă în sălbăticie este de 22 ani. Populația europeană este relativ mare, ajungând la aproximativ 310.000 de perechi cuibăritoare, din care în România se găsesc în jur de 18.000-20.000 de perechi.

Himantopus himantopus (piciorong)

Numele genului şi speciei provin din cuvintele grecești ymantos – coardă şi pous – picior, cu referire la picioarele lungi ale păsării. Piciorongul are o lungime a corpului de 33-36 cm şi o greutate medie de 180 g. Se hrănește cu insecte, moluște, crustacei, păianjeni, pești mici și semințe. Este o specie monogamă, sociabilă, ce se deplasează de obicei în stoluri şi cuibărește în colonii mici, în care cuiburile căptuşite superficial cu vegetație sunt așezate pe sol. Populația europeană a speciei este estimată între 37.000-64.000 de perechi, din care România deține aproximativ 400-600.

Vanellus vanellus (nagâț)

Specia cuibărește în habitate deschise cu vegetație mică, inclusiv pe terenuri agricole, turbării, lunci și zone umede. Nagâțul are o lungime a corpului de 67-72 cm și atinge o greutate medie de 140-320 g. Se hrănește în principal cu viermi și insecte. Longevitatea medie în sălbăticie este de 4-5 ani. Deși totalul populației cuibăritoare din Europa este estimat la 1,7-2,8 milioane de perechi, nagâțul a suferit un declin major pe întregul continent (mai ales din cauza pierderii habitatelor propice ca rezultat al schimbărilor din practicile agricole), fiind considerată încă o specie vulnerabilă.

Aythya ferina (rață cu cap castaniu)

Preferă lacurile dulci sau salmastre de cel puțin câteva hectare, cu adâncime de 1,5-2 m, înconjurate de zone dense de stuf. Se hrănește în special cu vegetație submersă (semințe și părți vegetative), la care se adaugă insecte acvatice și microcrustacee. Populația cuibăritoare din Europa este estimată între 210.000 – 440.000 de perechi. Principalele amenințări sunt distrugerea habitatelor umede, vânătoarea (mortalitate directă și intoxicația cu plumb de alice) și turismul nereglementat în zonele umede.

Specii de păsări răpitoare de zi

Răpitoarele atrase de bogata biodiversitate din zona proiectului sunt Accipiter nisus (uliu păsărar), Buteo buteo (șorecar comun), Buteo rufinus (șorecar mare), Circaetus gallicus (șerpar), Circus aeruginosus (erete de stuf), Falco subbuteo (șoimul rândunelelor), Falco tinnunculus (vânturel roșu). Hrana acestor păsări este foarte diversificată, fiind formată mai ales din șoareci și alte rozătoare, dar și din amfibieni, reptile, păsări, insecte, râme. Urmăresc prada de la înălțime, fie de pe un punct de observație fix, mai înalt, fie din aer, unde planează sau chiar zboară pe loc (de exemplu șorecarul și vânturelul roșu).

Accipiter nisus (uliu păsărar)

Este o pasăre de pradă de talie mică, având o lungime de 28-38 de centimetri și o greutate de 185-342 g (femelă) sau 110-196 g (mascul). Vânează alte specii diurne de păsări, prin atac surpriză. Totalul populației europene este estimat între 340.000 și 450.000 de perechi cu pui. Populațiile din nordul continentului sunt migratoare, cele din centru sunt parțial migratoare, iar cele din sud sunt sedentare. Numărul lor a crescut în perioada 1970-1990 și, în ciuda declinului actual din mai multe țări, populația cheie a rămas stabilă.

Buteo buteo (șorecar comun)

Poate fi întâlnit în diferite tipuri de habitate. Preferă pădurile pentru cuibărit, dar are nevoie de acces la zone deschise precum terenurile agricole sau pajiști pentru a putea vâna.
Este o pasăre răpitoare de dimensiuni medii, având o lungime a corpului de 50-57 cm și o greutate medie de 1 kg la femele și 780 g la masculi.
Se hrănește cu mamifere mici, păsări, hoituri, dar și insecte mari. În sălbăticie, durata medie de viață este de opt ani. Totalul populației cuibăritoare din Europa este cuprins între 710.000 și 1.2 milioane de perechi. 

Circaetus gallicus (șerpar)

Numele genului este compus din forma latinizată a cuvântului grecesc kirkos – răpitoare care descrie cercuri și din grecescul aietos – acvilă. Numele speciei provine din forma latinizată Gallia a cuvântului grecesc Gaul – Franța de astăzi. La fel ca șorecarul, șerparul preferă un mozaic de habitate cu zone împădurite pentru cuibărit și zone deschise pentru hrănire. Lungimea corpului este de 62-69 cm, având o greutate de 1.200-2.000 g (mascul) și 1.300-2.300 g (femelă). Se hrănește îndeosebi cu șerpi şi alege cu precădere speciile neveninoase. Se hrăneşte şi cu şopârle, broaşte, mamifere mici şi mai rar cu păsări sau nevertebrate. Populația europeană este mică, fiind cuprinsă între 8.400-13.000 de perechi, din care în România se găsesc 220-300 de perechi.

Falco subbuteo (șoimul rândunelelor)

Trăiește în zone deschise, joase, cu pâlcuri de copaci și vegetație. Atinge o lungime a corpului de 28-36 de centimetri și o greutate medie de 131–232 g (mascul) / 141-340 g (femelă). Vânează în zbor insecte mari, păsări mici și lilieci, dar uneori și mamifere mici și reptile. Specia este foarte activă seara, când vânează păsările care se strâng în stoluri. Populația cuibăritoare din Europa de 71.000 – 120.000 de perechi reprezintă aproximativ un sfert din populația globală. Principalele amenințări pentru această specie sunt vânătoarea ilegală în timpul migrației, distrugerea habitatului și intensificarea agriculturii.

Falco tinnunculus (vânturel roșu)

Este o pasăre de pradă mică, de culoare castanie, ce poate fi identificata după zborul pe loc caracteristic, în timpul căruia ține coada lungă deschisă ca un evantai. Lungimea corpului este de 31-37 cm, având o greutate medie de 190 g (mascul) și 220 g (femelă). Se hrănește mai ales cu mamifere mici, dar vânează uneori și păsări mici sau nevertebrate. Totalul populației cuibăritoare din Europa este cuprins între 330.000 și 500.000 de perechi. În prezent, specia este considerată în declin.

Specii de păsări nocturne din habitate deschise și semideschise

Nici păsările nocturne nu lipsesc din zona proiectului, printre acestea numărându-se Coturnix coturnix (prepeliță), Locustella luscinioides (grelușel de stuf), Porzana porzana (cresteț pestriț), cât și Asio otus (ciuf de padure), Athene noctua (cucuvea), Caprimulgus europeus (caprimulg), Strix aluco (huhurez mic). Această categorie este amenințată de alterarea și pierderea habitatelor, inclusiv cauzate de schimbarea folosirii terenurilor; contaminarea prin produse agricole; pierderea și deteriorarea zonelor de reproducere; efectul vânătorii și al braconajului; efectul altor activități antropogene.

Porzana porzana (cresteț pestriț)

Cresteţul pestriț este o specie caracteristică zonelor umede, mlăștinoase, cu multă vegetație. Duce o viață retrasă, fiind greu de observat. Lungimea corpului este de 19-22,5 cm și are o greutate medie de 57-147 g. Cuibul, plasat în vegetație, are forma unei cupe și este construit de ambii parteneri. Se hrănește cu insecte și larvele acestora, melci și semințe, plante de apă și pești. Populația europeană a speciei este relativ mare, fiind cuprinsă între 120.000-260.000 de perechi, din care în România se găsesc între 8.000-15.000. Principalele pericole care afectează specia sunt distrugerea și degradarea habitatelor umede.

Athene noctua (cucuvea)

Cucuveaua poate fi întâlnită mai ales în zone semi-deschise precum terenurile de lângă ferme și pajiști.
Are o lungime a corpului de 21-23 cm și o greutate medie de 180 g.
Se hrănește cu mamifere mici, păsări, amfibieni, reptile și nevertebrate.
Deși în perioada 1970-1990 a fost înregistrat un declin, populația cuibăritoare din Europa este în prezent destul de mare, fiind cuprinsă între 560.000 și 1,3 milioane de perechi.

Caprimulgus europeus (caprimulg)

Caprimulgul preferă zonele deschise, precum rariștile pădurilor de conifere sau de amestec și pășunile. Atinge o lungime a corpului de 25-30 cm și o greutate de 50-100 g. Se hrănește mai ales cu insecte ce zboară la crepuscul sau noaptea, pe care le prinde în zbor. Cuibărește pe sol, în scobituri de pe pajiști sau la adăpostul copacilor sau a tufișurilor. Cuibul poate fi utilizat mai mulți ani succesiv. Iernează în Africa. Populația europeană este cuprinsă între 470.000 și 1 milion de perechi.

Strix aluco (huhurez mic)

Este întâlnit mai ales în păduri deschise și zone agricole cu arbori răzleți. Lungimea corpului este de 37-43 cm, având o greutate de 420 g (mascul) și 520 g (femelă). Se hrănește cu mamifere mici, păsări, reptile, amfibieni și nevertebrate. Populația cuibăritoare din Europa este estimată între 480.000 și 1 milion de perechi.

Specii de păsări cântătoare

Păsările cântătoare sunt și ele bine reprezentate, cele mai importante fiind Carduelis cannabina (cânepar), Carduelis carduelis (sticlete), Carduelis chloris (florinte), Carduelis spinus (scatiu), Erithacus rubecula (măcăleandru), Fringilla coelebs (cinteză de vară), Fringilla montifringilla (cinteză de iarnă), Hirundo rustica (rândunică), Locustella luscinioides (grelușel de stuf), Motacilla alba (codobatura albă), Motacilla flava (codobatura galbenă), Oriolus oriolus (grangur), Phylloscopus collybita (pitulice de munte), Phylloscopus sibilatrix (pitulice sfârâitoare), Serinus serinus (cănăraș), Sturnus vulgaris (graur), Sylvia nisoria (silvie porumbacă), Upupa epops (pupăză). Hrana de bază o constituie semințele de diverse specii de plante, dar și insecte și fructele de pădure. Puii sunt hrăniți îndeosebi cu nevertebrate de talie mică, printre care predomină insectele. Principalele amenințări cu care se confruntă aceste specii sunt modificarea, fragmentarea și pierderea habitatului, perturbarea cauzată de silvicultură, poluarea, perturbarea cauzată de alte activități antropogene.

Erithacus rubecula (măcăleandru)

Trăiește mai ales în păduri, parcuri și grădini, dar apare adesea și în zone urbane. Lungimea corpului este de 12.5-14 cm, iar greutatea medie este de 18 g. Vara se hrănește cu nevertebrate, la care iarna se adaugă semințe și fructe de arbuști. Deși este o specie diurnă, se hrănește și noaptea acolo unde există surse de lumină artificiale, sau unde lumina lunii este foarte puternică. Cele 43-83 de milioane de perechi din Europa constituie 75% din populația mondială de măcăleandru.

Fringilla montifringilla (cinteză de iarnă)

Trăiește în păduri de mesteacăn și de conifere în sezonul de împerechere și în păduri de foioase pe timp de toamnă și de iarnă. Are o lungime a corpului de 14-16 cm și o masă corporală medie de 24 g. Se hrănește cu semințe, fructe de arbuști și insecte — vara în frunziș, iar pe timp de iarnă coboară pe sol. În libertate, trăiește în medie trei ani. Populația cuibăritoare din Europa ajunge la 12-22 de milioane de perechi.

Phylloscopus collybita (pitulice de munte)

Poate fi întâlnită în păduri mature, în zone deschise, parcuri și grădini unde există arboret pe care îl folosește la cuibărit. Este o specie diurnă de talie mică, având o lungime a corpului de 10-12 cm și o greutate medie de 9 g. Se hrănește cu insecte, pe care le caută pe sol și în coroanele arborilor. Media de viață în libertate este de doi ani. Populația cuibăritoare din Europa este mare, fiind estimată între 30 și 60 de milioane de perechi.

Sylvia nisoria (silvie porumbacă)

Numele genului provine din latinescul silva sau sylva – pasăre mică de pădure, iar cel al speciei din latinescul nisus – uliu, cu referire la culoarea penajului de pe piept. Silvia porumbacă este caracteristică zonelor deschise cu tufărișuri și copaci izolați. Cu o lungime a corpului de 15,5-17 cm și o greutate de 22-36 g, este cea mai mare dintre speciile de silvie. Culege insecte de pe sol, în zbor, de pe frunzele arbuștilor și din coroana copacilor. Populația europeană este mare, fiind cuprinsă între 460.000 și 1 milion de perechi. În România este estimat un număr de 25.000-40.000 de perechi.

Upupa epops (pupăză)

Pupăza este adesea întâlnită în habitate deschise cu iarbă mică sau brazde pentru hrănire. Lungimea corpului este de 25-29 cm, iar greutatea corpului ajunge la 68 g. Se hrănește în special cu insecte, dar și cu reptile mici, amfibieni, semințe și fructe de pădure. Se hrănește prin săpare și sondarea pământului, folosindu-și ciocul lung. Este o specie activă în timpul zilei, fiind observată adesea încălzindu-se la soare cu aripile larg deschise. Populația cuibăritoare din Europa numără în prezent 890.000-1,7 milioane perechi.

Inventariere pasari ROSPA0136

Inventariere pasari ROSPA0105

Inventariere pasari ROSPA0055

Inventariere pasari ROSPA0021

Inventariere specii si habitate ROSCI0131

Harti distributie specii si habitate ROSCI0131

Harti distributie pasari ROSPA 0055 Lacul Galatui

Harti distributie pasari ROSPA 0021 Ciocanesti Dunare

Harti distributie pasari ROSPA105 Valea Mostistea